Primul sentiment pe care l-am avut a fost de panică. Puteam să conduc o companie de software, eram capabil să vorbesc cu clienți dificili sau cu angajați aroganți, dar de copiii mici, dependenți total de mine, îmi era o frică de moarte.

Modelele de părinți la care aveam acces nu erau foarte încurajatoare. Pe de-o parte erau părinți ultraprotectivi care își cocoloșeau copiii și îi baricadau între betoanele apartamentelor de teamă să nu fie răpiți, să nu ia nu știu ce formă rară de virus sau să nu dispară mai mult de 10 metri din fața lor. Singura distracție rămasă era „intimitatea” propriei camere unde erau părăsiți în fața unui calculator sau televizor.

La cealaltă extremă erau părinții moderni, hipsteri, care își părăseau copiii în moduri mult mai selecte. Le încărcau programul cu lecții de pian, desen, tenis, înot, astea toate pe lângă temele și meditațiile de la școală. Făceau concedii exotice și nimeni nu avea voie să intervină în educația copiilor. Urma ca ei singuri să descopere ce decizii să ia în viață, în cine să creadă sau ce să facă cu timpul lor.

Așa că m-am apucat să citesc, să învăț, să caut să înțeleg cum stă treaba cu parentingul, iar primul lucru pe care l-am descoperit (din experiență) a fost să văd cât de complicată este joaca cu proprii copii. Era mult mai simplu să mă joc cu nepoții sau cu copiii altora. Când venea vorba de copilul meu nimeni nu stătea să-mi numere scuzele. Era pur și simplu complicat să fac același puzzle, să citesc de 30 de ori aceeași carte, să stau pentru 40 de minute și să beau ceai invizibil din ceșcuțe de prințese. Și cu toate astea, exact asta trebuia să fac. Să creez atmosferă.

Am ajuns la concluzia că dincolo de toate sfaturile foarte bune primite și citite, despre consecvență în disciplinare, despre stârnirea independenței în copii, despre dezvoltarea stimei de sine, despre respect și multe altele, cel mai important sfat de parenting pe care îl pot da acum mai departe este responsabilitatea noastră, a părinților, de a crea atmosferă.

Am înțeles că cei mici au nevoie disperată de un cadru relaxat, o atmosferă de pace și, pur și simplu, un timp frumos petrecut în casă. Nu prea conta nici cantitatea timpului petrecut, nici concediile făcute, nici mărimea casei, nici jucăriile. Ce a contat cu adevărat a fost ca cei mici să fie feriți de isteriile, frustrările și fricile noastre. Puteam să ne facem concediile și în Bora-Bora, dar atmosfera să fi fost una de tensiune și ceartă.

Am ajuns astfel la concluzia că atmosfera plăcută este cea care va rămâne în mintea copiilor. Bucuria și relaxarea pe care le-au văzut în familie îi vor face să nu fie nici fricoși, nici nesiguri pe ei. Să ia decizii curoajoase în viitor. Speranța și încrederea noastră în Dumnezeu în momentele grele vor fi pentru copii un model nespus de prețios.

Așa că după 10 ani de parenting, departe de a fi expert sau lipsit de greșeli, fac tot ce ține de mine să dezvolt o atmosferă de relaxare și bună dispoziție în casa mea. Și pentru că sunt sigur că sunt mulți părinți la început de drum care, ca și mine, se întreabă cu teamă ce vor face în anii următori, am două sfaturi cât se poate de practice despre cum să dezvolte o astfel de atmosferă în casele lor:

1. Creativitate și timp.

O combinație nu atât de complicată pe cât pare. Depinde de vârsta copiilor, dar până la zece ani nu este nevoie de resurse foarte multe și nici de spațiu mare ca să creăm o atmosferă de bucurie si joacă în casă. Au fost momente în care am pus salteaua în cadă, am făcut parașute din cearceafuri, ne-am îmbrăcat în prințese (mai ales eu) am făcut din fiecare poveste o piesă de teatru și am distribuit roluri. Am fost pe rând măgar, câine, pisică, elefant, dinozaur. Nu a contat și nu mi-a căzut rangul. Tot ce a contat a fost să știm că cea mai bună distracție o avem în familie.

2. Oamenii sunt mai importanți decât lucrurile.

Pot sparge o cană frumoasă, să strice un telefon prețios, să rupă o carte (sigur, ne dorim să aibă respect față de lucruri), dar vrem să trateze relațiile cu mult mai multă atenție decât lucrurile. Relația cu frații, părinții, colegii, bunicii, profesorii sunt cele care trebuie prețuite și grădinărite. Deși nu ne-am bucurat când au fost sparte căni sau stricate cărți, ne-am controlat reacțiile și nu i-am făcut nici mototoli, nici împrăștiați, nici cu capul în nori. Pur și simplu am spus, asta e, este doar un lucru. Haide să facem curat împreună. Dar nu am fost deloc indiferenți când au jignit, ignorat sau supărat un prieten.

Ne-am umplut casa și camera copiilor cu lucruri care să le stimuleze imaginația: cărți, board games, picturi și nu cu ecrane sau alte deviceuri. Am fost panicat la început. Nu a fost ușor. A trebuit să-mi schimb anumite priorități și planuri. Dar am reușit să creez o cultură a familiei noastre care sper că va fi o moștenire prețioasă.

 

Articol publicat în iunie 2018, în Republica.ro