Bisericile noastre au nevoie de ucenicie. Noi trebuie să facem ucenici. Acesta este mandatul nostru. Dar trebuie să înțelegem ce nu este ucenicia.

Nu exclude prietenia, dar este cu mult mai mult de atât. Ucenicia presupune un raport între ucenic și învățător. Ucenicul este cel care are deschidere, dorință și pasiune. Învățătorul are și el deschidere, dar pe lângă asta are răbdare, disponibilitate și deschiderea de-a învăța el însuși de la ucenic.

Unii tratează ucenicia ca pe un transfer doctrinar. Ca o rețea de cursuri pe care dacă cineva le-ar parcurge, ar deveni mai bun. Ucenicia poate fi făcută cu ajutorul unor cursuri suport, dar e mult mai mult de atât. Informațiile sunt importante, dar puse la locul lor. Cei care vor să învețe bine, se pot înscrie la diferitele cursuri de pe piață.

Este un transfer de caracter (dacă e posibil așa ceva), nu de cunoștințe. Scopul suprem în ucenicie este să ducem ucenicul din punctul în care se află, înspre maturizare. Din acest motiv Scriptura este baza solidă de la care plecăm. Nu există maturizare spirituală fără cunoașterea Cuvântului.

Este o invitație la cadență. Enoh umbla (cadența) cu Dumnezeu. Ucenicul trebuie să învețe Drumul. Învățătorul îl invită pe ucenic în viața lui. Se lasă cunoscut. Îi arată practic cum se umblă acest Drum și este prezent în viața lui, ca să îl corecteze, să îl ridice, să îl încurajeze.

Iisus este marele nostru învățător.